Mama

Mai văd și azi, în minte, ochii tăi

Cum mă priveau și lăcrimau în șoaptă,

Astăzi aș da o lume să te văd,

Măicuța mea, bătând, încet, la poartă.

Tu m-ai iubit în nopțile albastre,

Și îmi vorbeai cu liniște în grai,

Iubire și blândețe și iertare

Din viața ta, din trupul tău, să-mi dai.

Stăteai acolo rezemată-n vreme,

Tot așteptai o vorbă, - n-a mai fost,

Și ai plecat să duci în suflet dorul

De infinit, de-un vis rămas în noi.

Stăteai acolo, pe aceeași bancă,

Tu, suflete de roze, alb și pur,

În ochii tăi vedeam durerea toată

Ce sta ascunsă încă din străbuni.

Îmi plânge-n suflet mâna ta brazdată

De vreme și de viața ta de ieri,

Te strig peste milenii iar și iară,

Cu ierni înzăpezite, cu blânde primăveri.

Și strig la cerul ce-i departe, albastru,

La Dumnezeu mă rog să-ți dea un ceas, un timp,

Să mai rămâi, să stai în lume încă,

În timpul infinit să te cuprind.

Tu ne-ai iubit cu cântece de rouă,

Cu viața-ntreagă și-ai uitat s-aștepți,

Să ceri și pentru tine-n lumea asta

Un colț de fericire, să cerșești.

Ai tot tăcut și-ai scris într-o poveste

Cea mai curată proză ce s-a scris,

Cea mai frumoasă frază de iubire,

Cum n-a mai fost să fie-n infinit.

Te port în suflet și în gând, în trupu-mi,

Ești aerul ce-adie de veacuri mii și mii,

Ești început fără final, de-a pururi,

Și te aștept la poartă, prea buno, să mai vii...

Aștept pe-o bancă, pe aceeași bancă,

Să-ți simt povestea inimii bătând,

Să nu ne mai despartă veșnicia,

Nici timp, nici aer alb, nici infinit.