Apolo

Bunicii au avut un câine. A murit.

De astăzi, nu mai e. El, nu mai e.

Cum l-a iubit, el, suflet pustiit,

El, de ninsoare și de stele mult albit.

Și, vrând să-l scape bietul om de-o boală,

De mult suspin și de bătrân, cu fruntea goală,

I-a dat din palma lui, în loc de leac, otravă.

Și a murit Apolo, a murit,

El, de izvoare și de-albastru mult iubit.

Cu ochii blânzi, ca visul blând, ce apune,

Privindu-l cu iubirea care spune

În ultimul cuvânt, cât într-o viață,

Mai apucă o clipă să se-ntoarcă,

Să-i spună: bun rămas, străbune...

Stătea bătrânul fără glas în lume.

El, care ieri fugea prin munți, fără păcăte,

Acum cădea, cu pasul stins, pe cazemate.

S-a prăbușit el, ce-a avut mai scump,

De moarte și de gloanțe mult răpus.

El, care ieri prin crânguri alerga,

Nu mai era, el, leul lui, el, azi, pleca.

El, ce purta un vis neîntâmplat,

Acum aștepta, prea tăcut, nemișcat.

Întreaga curte straniu, trist, tăcea.

Doar vântu-n coama lui, sufla, sufla...

Bătea un vânt de primavară, tot bătea,

Plângea bătrânul, și tăcea.

Pădurea-ntreagă stins plângea.

El, visul lui de-o viață, nu era.

Plângea bătrânu-n glas fără cuvinte. El, să moară?

Tăcut, și trist, îl ridică la piept, ultima oară,

Și-l îngropă acolo sus, în munți.

Era spre seară.

Mioarele ce le-a-păzit, odinioară,

Stăteau cu el, peste mormânt, să-i ceară,

Cu glasu-i blând, o îndrumare.

Cine de-acum le va mâna în zare,

Spre pajiști moi și păsări călătoare,

Spre râuri reci și lumi nemuritoare?

Nimic nu mai mișca, nu mai mișca,

Întregul univers tăcea, tăcea.

El, omul, el, înțelegea.

Nimic nu mai mișca, nu mai mișca,

Întreg universul tăcea, tăcea,

Tăcea bătrânul...și plângea.