Coco

Când în viață prima dată te-am văzut, păreai un ghem

De zăpadă răsturnată-n palmea mea, ca un poem.

Nu știu ce-ai făcut în vreme, ai crescut fără să-ntrebi,

Ca un abur, azi, pierdut e minunatul ghem de ieri.

Parcă ai nuanțe pale, de gălbui apus, de vis,

Botul roz, în blana moale, lumea-adulmecă, uimit.

Ochi-albaștri cum e cerul, fără margini și senin,

Fac pupilele cât luna când te joci, îndrăgostit.

Ghemotoace de hârtie le ascunzi sub canapea

Apoi plângi cu duioșie cineva să ți le dea.

Stai și-aștepți să plouă picuri robinetul, să te joci

Cu lăbuța-n mii de stele, să te speli de toamna grea.

Ești un suflet cât e marea, cu iubire in priviri,

Infinită, pentru oameni, și n-ai teamă de străini.

Te-ai îndrăgostit de lume, de orașul cu copiii,

Să te ia bunica-n brațe să te plimbi cu el, suspini.

Ești dulceață, bucurie, ai o liniște-n priviri,

Ai un calm ce-adânc ne umple sufletul de foști copiii.

De la tine, peste vreme, învățăm ca să iubim,

Liniștiți și fără margini, ceru-albastru, infinit,

Lumea asta mare plină de-ntâmplări, de întrebări,

S-o păstrăm în piept și-n inimi cu dulceața ce-a fost ieri.

Peste toate-n lumea asta, dăruind, să nu uităm

Inocența, puritatea, de copii, să o păstrăm.